Ciprian Mihali, conf.univ.dr. la Departamentul de Filosofie al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, a declarat, pentru Digi FM, că „unui copil rămas la niște bunici săraci sau bolnavi, care nu și-a văzut părinții de la Crăciun sau de la Paști, nu-i poți cere să fie în formă maximă pentru Evaluare Națională”. El a făcut referire la declarația lui Daniel Funeriu, potrivit căreia, în cazul copiilor care iau note sub 6 la evaluarea națională, vinovați sunt părinții, nu școala.
Contactat de Digi FM, Ciprian Mihali a vorbit și despre deja celebra dezbatere din spațiul public referitoare la eliminarea festivităților de premiere de la finalul anului școlar, dar și despre educația sanitară, proiect adoptat marți de către deputați.
Digi FM: Daniel Funeriu spune că, în cazul copiilor care iau note sub 6 la evaluarea națională, vinovați sunt părinții, nu școala. Are dreptate fostul ministru al Educației?
Ciprian Mihali: În universul său, fostul ministru are dreptate. Apărător al ideii că o societate defectă nu poate produce o educație perfectă, domnia sa inversează raționamentul și îl duce până la concluzia sa ultimă și anume că atunci când rezultatele școlare sunt proaste, de vină e societatea proastă, căreia trebuie să-i fie rușine că e proastă.
Desigur, probabil că există în România numeroase familii care nu văd în educația copiilor un drum de viitor pentru ei. Probabil că există familii cu părinți atât de puțin educați, încât nu numai că nu pot să-i ajute pe copii la pregătirea temelor și examenelor, dar nu pot nici să le insufle credința că educația îi va ajuta în viață. Dar mai sunt și alte familii: sute de mii de familii dezmembrate, cu unul sau amândoi părinții plecați din țară și cu copii abandonați pe la unchi și bunici; în dorința lor de a le pregăti financiar un viitor mai bun, le compromit orice viitor distrugându-le echilibrele emoționale și capacitățile de concentrare pentru școală. Unui copil rămas la niște bunici săraci sau bolnavi, care nu și-a văzut părinții de la Crăciun sau de la Paști, nu-i poți cere să fie în formă maximă pentru Evaluare Națională. Mai sunt și familiile pentru care școala copiilor este un efort imposibil de făcut: mersul zi de zi la școală, rechizite, haine, mâncare, condiții pentru învățat în camere în care locuiesc mai mulți frați etc.
Deci da, „să le fie rușine” acestor părinți că nu le pot asigura un viitor mai bun copiilor lor într-o țară guvernată în batjocură de treizeci de ani. Cred însă că e important să corelăm numărul copiilor care iau note sub 6 la Evaluarea Națională cu numărul copiilor care au abandonat școala sau nu s-au mai înscris la acest examen: sunt peste 17.000 dintr-un total de 155.561, adică mai mult de 10%. Iar la bacalaureat situația e și mai dramatică, acolo fiind vorba de peste 40.000 de copii, în jur de 26% din generația actuală. Ce s-a întâmplat cu acești copii? Cine sunt ei, din ce medii sociale provin ei, care e cauza abandonului școlar? Ce se va întâmpla cu ei în viitor? Cui ar trebui „să-i fie rușine” pentru dispariția lor din sistemul de învățământ?
O ultimă idee: s-ar putea ca „rușinarea” să se datoreze scăderii, cel puțin în acest an, a nivelului de dificultate a subiectelor. Generațiile care susțin examenele în acest an (EN, bacalaureat, licență) sunt generațiile care au resimțit cel mai acut șocul pandemiei; sunt generațiile care au făcut școala online de mântuială, iar rezultatele lor mediocre vor sta mărturie pentru dezastrul predării online. De aceea, înțelepții noștri conducători se vor fi gândit că e mai bine să limităm proporțiile dezastrului și să cosmetizăm puțin realitatea formulând niște subiecte adecvate unui proces de învățare compromis de pandemie și de nepriceperea lor în a gestiona vreme de doi ani această situație.
Dar oricum am lua-o, indiferent pe cine rușinăm, părinți, profesori sau guvernanți, există niște victime certe, care vor purta ca un handicap peste ani povara acestui dezastru: elevii și studenții.
Ciprian Mihali a vorbit și despre dezbaterea care a circulat în spațiul public în ultima perioadă, referitoare la eliminarea festivității de premiere de la finalul anului școlar. „De ce se frâng aceste ierarhii școlare ajunse în societate, acolo unde ierarhiile reale privilegiază într-adevăr, mai ales în sectorul public, mediocritatea?”, se întreabă acesta.
Digi FM: Cu sau fără coronițe? Cu sau fără festivitate de premiere la final de an? Chiar există posibilitatea ca elevii care nu primesc premiu să se simtă umiliți? Dezbaterea asta a împărțit România în două.
Ciprian Mihali: Dezbaterea despre coronițe s-a radicalizat foarte repede, așa cum se radicalizează orice dezbatere online, în care răbdarea și deschiderea spre dialog sunt drastic diminuate. A fost o dezbatere în care s-au generalizat situații personale: am văzut zeci de mărturii mai ales ale unor foști premianți, care și-au transformat experiențele proprii în veritabile filosofii generale de viață și de educație. Iar o dezbatere bazată pe confuzii și mărturisiri subiective nu are cum să dea ceva bun.
Fondul discuției trebuie să privească situația care conduce la acordarea sau nu de coronițe.
Dacă există o revoltă justificată față de coronițe, ea privește în primul rând lipsa de adecvare între caracterul fastuos al ceremoniilor și slaba calitate a procesului educațional anterior. Adică între triumfalismul unei asemenea ceremonii și deficitul de conținut și de adecvare a predării care ajunge să stabilească niște ierarhii. Un al doilea motiv de revoltă privește prezența nedorită la aceste ceremonii a politicienilor sau a tot felul de reprezentanți ai administrației, poliției, bisericii, care transformă momentul strict rezervat elevilor și profesorilor într-un spectacol propagandistic. În sfârșit, un al treilea motiv de revoltă se referă la filosofia însăși a unui sistem educațional care privilegiază competiția și ierarhizarea între elevi, care păstrează obsesia pentru clasamente, prin pasiunea și presiunea mai ales a părinților asupra rezultatelor școlare. Cei care militează pentru eliminarea acestor ceremonii se gândesc cu siguranță la tensiunile incredibile pe care aceste clasamente le generează între părinți, între părinți și copii, la frustrările pe care le trăiesc părinții și copiii când pierd un premiu sau un mențiune din cauza câtorva sutimi în clasamente adeseori aleatorii.
De cealaltă parte, cei care apără „coronițele” o fac argumentând că școala trebuie să te pregătească pentru viață, care e o luptă, o competiție permanentă și că o școală fără premii ar privilegia „idioții”, după nefericita și violenta expresie a unui profesor. Dacă nu am acorda premii, am încuraja mediocritatea, am „jigni excelența”, idee care dovedește nu doar o greșită înțelegere a problemei, ci și multă rea credință. O asemenea poziție face voit o confuzie între efectele unor ceremonii transformate în spectacole și adoptarea unui model școlar în care s-ar impune egalizarea în jos a tuturor elevilor.
Decât să ne pierdem timpul în asemenea confesiuni și judecăți abisale, poate că e mai folositor să ne punem două-trei întrebări și să găsim împreună răspunsuri la ele:
1) Care sunt competențele și abilitățile dobândite de un elev în școala românească pe care le validăm prin note și clasamente?
2) Care este finalitatea învățării: o notă mai mare decât a celorlalți colegi sau un progres propriu, o creștere armonioasă, intelectuală și emoțională, prin creativitate și imaginație, prin încredere de sine, a copilului?
3) De ce nu generalizăm utilizarea fișelor de evaluare individuală, în care rezultatele școlare ale unui copil să poată fi comparate între ele în diferitele stadii ale unui an școlar sau ciclu școlar?
4) În sfârșit, admițând că am găsit răspunsuri potrivite la primele întrebări, de ce se frâng aceste ierarhii școlare ajunse în societate, acolo unde ierarhiile reale privilegiază într-adevăr, mai ales în sectorul public, mediocritatea? Unde și de ce se invalidează școala în societate, în „viața reală”? De ce vedem „reușind” în societate atâția analfabeți? Unde a greșit școala, dacă a greșit, ca să le dea acestor nulități atâta aplomb?
Educația sexuală în școli va fi predată ca educație sanitară, începând din clasa a VIII-a și doar cu acordul scris al părinților, potrivit proiectului adoptat marți de deputați. „Nu este de ajuns o asemenea măsură, ea este limitativă și tardivă”, transmite Ciprian Mihali, care are speranța „că generațiile ce vin și societatea civilă, ONG-urile, vor avea mai multă înțelepciune decât această turmă de masculi alpha care fac legi pentru anul 1500”.
Digi FM: Educația sexuală la școală se va face doar din clasa a 8-a și doar cu acordul scris al părinților. Este de ajuns o astfel de măsură?
Ciprian Mihali: Legea ajunsă în această formă a fost elaborată și aprobată de niște parlamentari care i-au spus unei tinere deputate că „are gura plină” sau care susțin că „nu am intrat în Europa cu spatele”. Acesta e nivelul de înțelegere a sexualității din partea unor bădărani pentru care aluziile violente și vulgare la sex oral sau la homosexualitate fac parte din convingerile lor cele mai intime și din limbajul cu care ei au fost obișnuiți în mediile din care provin. Nu e, de altfel, deloc întâmplător, că lupta din parlament s-a petrecut între niște bărbați foarte siguri pe heterosexualitatea lor – a căror ipocrizie nu e egalată decât de ignoranța lor deliberată – și niște tinere deputate, batjocorite prin aluzii, râsete și aplauze ironice de către acești macho men ai patriei. Totul încununat, în aplauzele lubrice și satisfăcute ale asistenței, prin declarația debilă a lui George Simion, a cărui nivel de inteligență sexuală e la nivelul unui copil tâmp, care se bucură repetând obsesiv cuvântul: „Nu au auzit când erau mici de suficient de multe ori cuvântul sex. Asta clamează și vor să audă - sex sex sex. Sex sex sex. Na! Sunteți mulțumiți?".
Acesta e nivelul dezbaterii unei legi menite să protejeze cât de puțin niște tineri și tinere abandonați din cauza ipocriziei generalizate a adulților, care nu vorbesc despre educație sexuală, dar care visează să facă sex inclusiv de la tribuna parlamentului. Adulți rămași complet indiferenți la imensa suferință a mamelor adolescente, a tinerelor violate, a băieților violați, a celor care își trăiesc în blam public homosexualitatea, a acestei generații care se educă singură și se educă prost, pentru că părinții lor sunt rușinoși, nepricepuți, orbiți de prejudecăți medievale, influențați de parlamentari care transformă o dezbatere din parlament în loc de afirmare a sexualității lor dominante și de aluzii obscene la adresa mai tinerelor colege.
Răspunsul la întrebarea dumneavoastră este evident nu. Nu este de ajuns o asemenea măsură, ea este limitativă și tardivă, pentru că a-i explica la școală unei fetițe de 12 sau 13 ani ce riscuri uriașe o așteaptă în următorii ani înseamnă, după mintea chinuită de obsesii sexuale a parlamentarilor români, a o „pregăti pentru sarcini nedorite prin sexualizare”, cum spune un întunecat deputat AUR de Cluj. Să sperăm că generațiile ce vin și societatea civilă, ONG-urile, vor avea mai multă înțelepciune decât această turmă de masculi alpha care fac legi pentru anul 1500 și mai ales că vor ști să se ferească pe viitor de asemenea specimene periculoase.
Subiectele tale preferate sunt și la Știrile Digi FM, la fiecare 30 de minute. Ca să știi!
