Creştinii prăznuiesc naşterea lui Iisus Hristos, sărbătoare cu tradiţii religioase, obiceiuri populare şi superstiţii. Naşterea lui Iisus este şi cel dintâi praznic împărătesc cu dată fixă, în ordinea cronologică a vieţii Mântuitorului. Aceasta pare a fi cea dintâi sărbătoare specific creştină dintre cele ale Mântuitorului, deşi nu este tot atât de veche ca Paştile şi Rusaliile, ale căror origini au legătură cu sărbătorile iudaice corespunzătoare.
În unele scrieri despre Naşterea Mântuitorului se arată că Fecioara Maria trebuia să-l nască pe fiul lui Dumnezeu şi umbla, însoţită de Iosif, din casă în casă în Betleemul Iudeii, la opt kilometri de Ierusalim, rugând oamenii să-i ofere adăpost. Ajunsă la casa bătrânilor Crăciun şi Crăciunoaie, aceştia nu o primesc, iar Maria a intrat în ieslea vitelor, unde au apucat-o durerile naşterii. Crăciunoaia a auzit-o şi i s-a făcut milă, astfel încât a ajutat-o. Crăciun, supărat, i-a tăiat bătrânei mâinile. Crăciunoaia a umplut, însă, cum a putut, un ceaun cu apă, l-a încălzit şi l-a dus să spele copilul. Maria i-a zis să încerce apa şi, când a băgat cioturile mâinilor, acestea au crescut la loc. În altă variantă a poveştii, Maria suflă peste mâinile Crăciunoaiei şi ele cresc la loc, relatează News.ro.
Naşterea lui Hristos este relatată în Evangheliile apostolilor Matei şi Luca. În pofida micilor diferenţe, amândoi evangheliştii afirmă faptul că Hristos s-a născut în Betleem şi a crescut în Nazaret.
Evangheliştii menţionează faptul că Fecioara Maria l-a născut pe Hristos într-o „iesle", fără a spune clar dacă locul acesteia era într-o peşteră sau într-un staul. Peştera ca loc în care a născut Fecioara Maria a fost menţionată după aproximativ un secol, de Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, dar şi în Protoevanghelia lui Iacov. Aceasta nu este o contrazicere, căci, după cum era obiceiul în acea vreme, casele se ridicau în faţa peşterilor care se găseau în zonă, astfel încât peştera să poată fi folosită drept staul pentru animale.
Biserica Naşterii Domnului din Betleem este una dintre cele mai vechi biserici ortodoxe din Ţara Sfântă, construită de împărăteasa Elena în secolul al IV-lea şi refăcută de împăratul Justinian cel Mare, în secolul al VI-lea, aceasta fiind unul dintre cele mai importante locuri creştine de închinare.
Biserica Naşterii Domnului din Ţara Sfântă se află în partea de răsărit a oraşului Betleem, la opt kilometri de Ierusalim. Complexul ce o înconjoară, acoperind aproximativ 12.000 de metri pătraţi, include, în afară de basilica propriu-zisă, o mănăstire ortodoxă, una catolică şi una armeană. De-a lungul timpului, domnitorii români au făcut numeroase danii la această biserică şi au sprijinit Locurile Sfinte în vremuri grele.
Manifestări religioase şi colinde
Pretutindeni în lume, popoarele creştine, între care şi cel român, sărbătoresc de secole Naşterea Domnului, Crăciunul, la 25 decembrie.
La început, praznicul se sărbătorea împreună cu Boboteaza. Din secolul al IV-lea, cele doua praznice împărăteşti se sărbătoresc separat.
Înainte de Naşterea lui Iisus Hristos, perioada aceasta era asociată cu mituri şi serbarea păgână a solstiţiului de iarnă. Prin instituirea sărbătorii Naşterii Domnului, timpul de după solstiţiul de iarnă primeşte o semnificaţie religioasă.
Crăciunul este un cuvânt de origine latină care ar însemna, după unii filologi, „creation”, adică născut la începutul erei creştine.
La Naşterea lui Iisus Hristos, Magii de la Răsărit i-au adus daruri ca unui împărat: aur, tămâie şi smirnă. Astăzi, copiii şi tinerii vestesc Naşterea Mântuitorului prin colinde şi primesc daruri.
În România, Crăciunul este una dintre cele mai mari sărbători ale creştinilor, alături de Paşti şi Rusalii. În ajunul Crăciunului, copiii merg cu colindul pentru a vesti naşterea lui Iisus. Începând din prima zi de Crăciun, copiii umblă cu Steaua.
Originea colindelor, texte rituale dedicate Crăciunului şi Anului Nou, nu este cunoscută cu exactitate în istoria românilor. Copiii merg la colindat, la casele frumos împodobite, cântând „Steaua sus răsare" şi „Bună dimineaţa la Moş Ajun!", dar şi alte cântece, fiind răsplătiţi de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri şi bani.
„Viclieimul” sau „Irozii” este datina prin care tinerii reprezintă la Crăciun naşterea lui Iisus Hristos, şiretenia lui Irod, care a poruncit uciderea pruncilor, şi înfruntarea necredinţei.
Capra, Turca sau Brezaia fac parte dintre datinile de Crăciun şi Anul Nou. Cu aceste datini, tinerii umblă de la Ignat până în a doua zi de Crăciun, iar în unele zone până în ziua de Sfântul Vasile.
În unele părţi din Ardeal, copiii care merg cu colindatul se numesc piţerei, iar aceştia sunt consideraţi purtători de noroc şi fericire.
În Transilvania, există obiceiul de a se cânta colinde de către feciori aproape de revărsatul zorilor.
În tradiţia populară se spune că, prin aceste colinde, creştinii alungă pustiul din casă, din sate şi oraşe, din ţară şi din toată lumea.
Tradiţii, credinţe şi obiceiuri de Crăciun
O emblemă a Crăciunului este bradul împodobit. Acesta este, însă, o achiziţie relativ recentă.
Bradul deţine în cultura populară românească mai ales funcţii funerare: este fie substitutul miresei sau mirelui, în cazul morţii unui tânăr „nemiluit” (necăsătorit), fie dubletul vegetal al defunctului, „fratele său cel jurat”, despre care se spune în cântecele rituale din Gorj că a răsărit în munţi tocmai odată cu naşterea acestuia.
Repertoriul tradiţional al obiceiurilor şi tradiţiilor româneşti cuprinde, pe lângă colindele propriu-zise - Steaua, Pluguşorul, Sorcova, Vasilica - jocurile cu măşti (Turca, Cerbul, Brezaia), teatrul popular, dansurile (căluşarii), datinile, superstiţii şi zicerile cu origine în credinţe şi mituri străvechi sau creştine.
Se spune că Dumnezeu a lăsat Crăciunul ca omul să fie în această zi sătul. În unele zone se spune că cine nu are porc gras de Crăciun nu poate considera că a fost fericit în acel an.
În Bucovina, în Ajunul Crăciunului se pune pe masă un colac şi un pahar de apă, deoarece se crede că sufletele celor răposaţi vin în această noapte pe la casele lor, gustă din colac şi îşi udă gura cu apă.
În unele zone, după Crăciun nu mai sunt lăsaţi copiii să mai colinde pentru a nu face bube.
Un alt obicei este acela ca oamenii să pună bani de argint în apa în care se spală, pentru a avea prosperitate şi sănătate în anul care vine.
În ziua de Crăciun nu se mătură, ci doar a doua zi, iar gunoiul strâns trebuie dus la pomi ca să fie roditori.
În părţile Muscelului se crede că zilele de 24, 25, 26 şi 27 decembrie corespund celor patru anotimpuri, iar cum va fi vremea în acestea, aşa vor fi şi anotimpurile din anul următor.
În seara de Crăciun, în satele maramureşene se ung cu usturoi vitele şi uşile de la grajduri, pentru ca spiritele rele să nu ia laptele vacilor. Tot pentru a alunga spiritele rele, oamenii se ung cu usturoi pe frunte, pe spate, la coate şi la genunchi şi pun usturoi la uşile şi ferestrele caselor.
În unele sate maramureşene se zice că este blestemată femeia care nu pune de Crăciun faţă de masă cu ciucălăi, pe pereţi ştergare brodate şi pe pat perne cu feţe tărcate.
Legat de obiceiurile alimentare, românii obişnuiesc să ţină post timp de 40 de zile înainte de Crăciun, care se încheie după Sfânta Liturghie din ziua Naşterii Mântuitorului. Oamenii mănâncă apoi la masa de Crăciun cârnaţii, caltaboş, tobă, răcituri, sarmalele făcute din porcul tăiat în ziua de Ignat (20 decembrie), precum şi cozonac.
Ascultă Digi FM Live, pentru cele mai noi știri, la fiecare 30 de minute.
Ca să știi!
Puteţi urmări Știrile Digi FM şi pe Google News şi WhatsApp!
