Decizia Curții Supreme a Statelor Unite este considerată una istorică. Judecătorii americani au revocat astfel o hotărâre anterioară a Curții din 1973, care garanta de acum jumătate de secol, dreptul femeilor de a avorta. Cum poate schimba viața a milioane de femei din SUA această decizie, am încercat să aflăm de la medicul psihiatru Gabriel Diaconu, care a oferit un interviu în exclusivitate pentru Digi FM.
Digi FM: Care este limita până la care o femeie își aparține în totalitate / poate lua decizii cu privire la corpul său?
Gabriel Diaconu: Orice răspuns la această întrebare probabil îi va supăra pe unii oameni. Pe de o parte, potrivit Constituției, omul are dreptul la viață, la viață privată, la sănătate, la proprietate. Drept urmare, dacă iei aceste repere, pesemne că omul în general, respectiv femeia în particular, are drept de decizie asupra propriului său corp.
Mai mult, prin diverse pachete de legi, unele care nuanțează drepturile enunțate mai sus, sunt clarificate mecanismele prin care femeia își exercită acest drept. Statul, în același timp, își rezervă dreptul să intervină dacă omul, respectiv femeia, își periclitează viața, sănătatea, respectiv anumite proprietăți ale corpului.
De aici se desprind o serie de considerente, unele care au în spate varii filosofii.
Că vorbim de principii, sau că vorbim de libertarianism utilitarian, consecvențialist sau că luăm inclusiv anarhia în calcul, relația dintre femeie și corpul său, aflăm relativ repede că nu este absolută. Spre exemplu, dacă cineva vrea să se sinucidă, putem interveni încât să întrerupem o tentativă în desfășurare, chiar dacă prin asta restrângem temporar drepturile individului. Sau, dacă persoana dorește să obțină, pe cale chirurgicală, anumite modificări ale corpului (deși acest subiect este și el foarte dinamic), unele proceduri elective necesită grad sporit de scrutin, respectiv pot fi refuzate. Mai mult, femeia este protejată, spre exemplu, de impregnare forțată sau de acte medicale coercitive care i-ar putea aduce atingere drepturilor fundamentale.
În privința deciziei de avort, ca să ajungem și la miezul subiectului, sintagma ”corpul meu, decizia mea” este nu doar incompletă, dar și inexactă. Pentru că – deși supus unor vagalități de definiție – de la un punct încolo vorbim nu de unul, cât de două corpuri, respectiv o persoană (juridică) în poziția de-a decide pentru mai multe, dar singura care are cu adevărat o opțiune. Totuși, Statul recunoaște avortul ca soluție terapeutică la sarcina nedorită, dar și la acele spețe medicale în care sarcina ar pune în pericol semnificativ sănătatea mamei.
O concluzie de fază, deci, este că în Stat, prin Constituție, dreptul femeii la propriul corp este garantat, dar nu arbitrar. El este suplimentar reglementat astfel încât nici alte persoane, dar nici femeia, să nu abuzeze de el.
Digi FM: Cum este afectată o femeie care face avort?
Gabriel Diaconu: Depinde foarte mult de contextul avortului, momentul la care această procedură este făcută, mediul în care se întâmplă și pregătirea lui preliminară. În anii mei de practică psihiatrică am întâlnit rareori femei care să fi trecut printr-un avort impasibile și indiferente. Vorbesc aici de acele femei care au făcut avort ”la cerere”, drept urmare au dorit și intenționat să întrerupă o sarcină în evoluție. Au rămas mai apoi cu suferință, nostalgie, regret în bună măsură, deși – nu rareori – rațional era cea mai bună soluție pentru ele la moment, respectiv singura rezonabilă dacă ascultai atent povestea.
Trebuie observat aici că majoritatea avorturilor au loc devreme în viața sexuală a femeii. Drept urmare apariția sarcinii este accidentală, consecințele ei percepute a fi înfricoșătoare. Avortul este alegerea răului mai mic, dar chiar și așa, mai târziu, uneori zeci de ani mai târziu, femeia care povestește despre acel moment plânge și e tristă.
Pe de altă parte am ascultat sute, dacă nu mii, de femei care au făcut avort în perioada de prohibiție, prin lege, a practicii, recte înainte de 1989. Simpla reglementare, ori interdicție, a avortului nu are deloc efecte benefice. Făcute impropriu, în condiții de multe ori insalubre, făcute de persoane fără pregătire medicală, avorturile sunt amenințătoare de viață prin complicații, că vorbim de infecție, ori hemoragie, ori traumă mecanică. Sunt copii care și-au pierdut mamele, în comunism, din cauza unui avort făcut prin apartamente, la locuințele unor diverși, sau prin diverse spitale sub umbrela discreției.
Nu mai puțin adevărat este că niciodată avortul n-are voie să devină un mijloc de contracepție și nimic mai mult, darămite ”acel” mijloc de contracepție. Prea puțin s-a scris de tsunami-ul de avorturi în România după 1990, când practica a fost din nou legalizată. Suficient să observi că, în următoarea decadă, unele studii estimează că s-au performat peste 20 de milioane (!!!) de astfel de proceduri. Asta spune și că sunt femei care au făcut multiple avorturi în decursul a doar câțiva ani, cu toate consecințele asociate.
Digi FM: Cum este afectată o femeie care dă naștere unui copil nedorit?
Gabriel Diaconu: O sarcină nedorită nu e totuna cu un copil nedorit. De cele mai multe ori intervalul de gestație dă răgaz femeii să se conecteze la viața care crește în uterul ei, astfel că nașterea rămâne un moment transformativ pozitiv pentru mamă. Ce-i drept, fenomenul abandonului copiilor la naștere rămâne o problemă, ca și – deși foarte rar – fenomenul infanticidului sau pruncuciderii. Când eram încă student la medicină, deci vorbim de 20 de ani în urmă, nu era o raritate ca în maternități să rămână copii de pripas. Astăzi sunt cazuri excepționale, dar încă sunt. La fel, nu era o raritate ca în primii doi ani de viață copiii să ajungă la orfelinat, sau în centre de plasament. Încă se petrec astfel de situații.
Rămâne tabu discuția despre copii care se nasc în cupluri care nu și-au dorit copilul împreună, respectiv sarcina. Deja, aici vorbim de-o psihologie socială încă larg ne-explorată în România, un bazin întunecat de povești și întâmplări care duc la o traiectorie alterată de viață, și de viitor, a pruncului. De obicei, ajung să fie preluați de bunici, de rude sau neamuri, înfiați informal sau formal, și rămân cu durerea abandonului.
Digi FM: Cum este sa fii copilul unei mame care nu te-a dorit? În ce măsură este afectat un copil nedorit?
Gabriel Diaconu: Am trăit, în cabinet, situații greu de reprodus, unde prin soartă, destin sau psihopatologie relația dintre mamă și copil era fracturată. Evident uneori povara discuției era despre mamă și tragediile ei trăite. N-aș vrea – în schimb – să las sub tăcere dramele simetrice ale copiilor născuți în condiții vitrege. Și ei sunt sub protecția Constituției, ba chiar li se acordă suveranitate. Mi s-a întâmplat să aud povești ale copiilor născuți din sarcini unde, spre exemplu, avortul a eșuat. Și li s-a spus asta mai târziu. Sau să contemplez împreună cu persoana din fața mea expresia ”mama nu m-a vrut”, cu tot ce antamează sintagma. Unde punem avortul, în această matrice? Acolo unde cădem de acord că ”unii copii mai bine nu se nășteau?” E foarte greu să dai un verdict, darămite să vorbești de pe-un dâmb intransigent. Pur și simplu e imposibil să generalizezi.
Printre cele mai intime experiențe le-am avut cu pacienți dați spre adopție ori plasament și care, ani mai târziu și-au căutat părinții biologici. Extrem de rar acest drum le-a închis vreo rană, cât le-a deschis poate ochii la cât de dură, crudă și nedreaptă poate fi viața. Lor nu le poți spune ”uite ce bine-ar fi fost ca avortul să fie mai popular”.
Pe de altă parte n-ai voie să pui un semn de asociere între aceste aspecte și reglementarea liberală a avortului, sau – deopotrivă – lipsa completă de reglementare.
Digi FM: Este de condamnat avortul survenit în urma sarcinii nedorite cauzate de pură neatenție?
Gabriel Diaconu: Indiferent de cauze, avortul nu este de condamnat. Mai degrabă, este de înțeles. De înțeles nu înseamnă să pici în vreo extremă, de vreme ce practica este înțesată cu nuanțe și cu variabile de luat în considerare.
Dacă admitem că există ”neatenție”, putem constata și că rareori este pură. În fapt și de drept, ne referim la acele situații unde sarcina apare prin insuficientă, sau flagrant absentă, educație sexuală, sau accesul dificil ori deloc la mijloace de contracepție. Cel mai bun remediu la o sarcină nedorită sau accidentală nu este, și n-are voie să devină, avortul, cât folosirea mijloacelor de rutină prin care să eviți asta.
Statistica ratei de succes în prevenirea unei sarcini, când prezervativul e folosit corect, sau contracepția orală e folosită corect, sau mijloacele de graniță (IUDs) sunt folosite corect, pune palierul la 95+%. Drept urmare vor fi totuși sarcini în sub 5% din cazuri care apar accidental. Pentru astfel de situații avortul – simetric – trebuie să rămână o opțiune validată, informată și făcut în mod adecvat, corespunzător medical. Rămânem responsabili medical pentru soarta acestei populații, la fel cum suntem responsabili pentru populația acelor oameni care, spre exemplu, fac boli cu transmitere sexuală. Sunt de damnat persoanele care fac sifilis, gonoree sau chlamydia, sau persoanele care fac hepatită sau HIV?
O medicină a sexualității presupune, ca prim pas, ieșirea din reflexul damnării, din stigmă. Nu către vreo formă de glorificare, cât către cumpătare și niște repere rezonabile.
Digi FM: În ce măsură pot decide / judeca bărbații cu privire la ce se întâmplă cu corpul unei femei?
Gabriel Diaconu: Aici vorbim de un domeniu unde, încă, tonul discuției rareori rămâne rezonabil. Pe fond, nimeni nu poate decide, unilateral, ce se întâmplă în corpul unei alte persoane. Am stabilit deja, însă, că există niște paliere la care ajungem să emitem judecăți, să avem opinii, respectiv să formulăm legi și reguli care privesc corpul nostru, dar și al altuia. Că vorbim de bărbați, femei, copii, măgăruși sau catâri, acest lucru se va întâmpla. Cum se va întâmpla, și cu ce consecințe, asta devine crucial.
În privința avortului nu sunt ”niște bărbați” care ”decid” ce se întâmplă cu corpul unei femei. Sunt niște profesioniști, bărbați și femei, care discută, dezbat subiectul din perspectivă constituțională, legală, medicală, psihologică, socială, filosofică șamd. Motivul pentru care o astfel de dezbatere este necesară își găsește izvoare în toate aceste domenii, și mai mult. Să-l reduci doar la un clișeu găsesc că e primejdios.
Întrebarea corectă este în ce măsură, acolo unde e asumat, celălalt partener în sarcina – obținută accidental ori ba – a femeii, recte tatăl prezumat, are un cuvânt de zis, sau nu, în ducerea ei la termen. Aspectul continuă să provoace mintea legiuitorului, dar și să ridice dificultăți epistemologice. Dreptul la avort ar trebui să fie exclusiv, sau partajat între cei doi viitori părinți? Dacă este exclusiv al femeii, ce spune asta despre rolul tatălui – în general – în creșterea ulterioară a unui copil? Dacă este partajat, care sunt privilegiile dar și obligațiile tatălui și cum și le poate duce el la îndeplinire?
Sarcina este o stare fiziologică și psihologică prin excelență a femeii. Pe de altă parte începem să înțelegem mai bine, în ultimii ani, transformările prin care trec și tații, încă din perioada ante-partum, dar și ulterior nașterii copilului. Știm, spre exemplu, că și tații sunt vulnerabili să dezvolte depresie post-natală. Mai mult, observăm în diverse sisteme de legi (și, recent, și în România) o tendință de acordare de drepturi suplimentare taților care vor să petreacă timp cu copiii lor nou-născuți, recte concediu de paternitate. Finalmente, codurile familiei au ajuns să acorde drepturi sporite custodiale taților, prin formulele comune reglementate, sau libere, de co-parentare.
Ne aflăm departe de o construcție perfectă, dar căutăm s-o perfectăm. Până una alta, să vorbești deschis despre avort n-ar trebui să fie un motiv de război nici între sexe, nici între extreme. Am întâlnit cupluri care au fost profund marcate de obligativitatea medicală a unui avort terapeutic, la fel cum întâlnesc cupluri marcate de infertilitate. Cuvântul cheie, aici, este ”cuplul”. Reciproc, poate c-ar merita să discutăm despre ce se întâmplă când sarcina apare în, sau în afara cuplului și reverberația în privința planificării familiale, locul pe care îl ocupă avortul în medicină, drept societate și cum să acomodăm toate aceste piese într-un model funcțional.
Putem, ipotetic, clădi sisteme de reguli și legi. Sau putem clădi sisteme de încredere. Uneori aflăm că putem funcționa și fără reguli, sau chiar fără legi. Dar e greu să trăim fără încredere. Or, avortul nu e doar un eșec privind reguli sau legi. E un eșec al încrederii.
Subiectele tale preferate sunt și la Știrile Digi FM, la fiecare 30 de minute. Ca să știi!
